Crescută la doi pași de Muzeul Viticulturii și Pomiculturii din Golești, amplasat în Curtea Goleștilor de la Ștefănești, dragostea pentru arhitectura vernaculară s-a așezat firesc în sufletul meu. De-a lungul anilor, am avut bucuria de a întâlni beneficiari cu dorință și deschidere către conservarea patrimoniului tradițional, chiar și atunci când vorbim despre construcții de mică amploare — un grajd, o șură.
Înțelegerea și aprecierea acestor structuri, dar mai ales dorința de a le păstra și de a le oferi o utilitate contemporană, au fost și rămân o adevărată bucurie pentru orice arhitect care iubește tradiționalul.
Tradiții și cultură împletite cu funcționalitatea modernă
Când primești în portofoliu un astfel de proiect, nu-ți rămâne decât să scoți la iveală elemente definitorii ale culturii noastre și să le împletești cu funcționalitatea modernă, necesară ritmului și confortului actual. Nu există însă nicio îndoială că toate acestea pot merge mână în mână, atâta timp cât există echilibru, sensibilitate și atenție.
Astfel, prin reorganizare, prin alegerea atentă a materialelor, a texturilor și a elementelor decorative, întregul ansamblu poate renaște și poate răspunde nevoilor unei familii moderne, într-o notă caldă, primitoare, în care amprenta esenței noastre rămâne puternic prezentă.
Ca o nota personala, ma bucur ca tendinta de a pasi cu talpile goale in batatuta revine in atentia noastra!
În proiectele de amenajare pe care le dezvolt în această direcție, mă interesează mai puțin reproducerea fidelă a unei imagini tradiționale și mult mai mult felul în care spiritul locului poate fi păstrat într-o formă firească, locuibilă astăzi. Nu cred în decorul care mimează trecutul. Cred, în schimb, în continuitate, în acea legătură discretă dintre felul în care s-a construit cândva și felul în care locuim acum.
Prima poveste: un proiect luminos, unde lemnul rămâne cald, vizibil
Într-unul dintre aceste proiecte, am lucrat cu un interior deschis, luminos, în care zona de zi, masa și bucătăria sunt gândite ca un singur spațiu al întâlnirii. Grinzile aparente trasează ritmul încăperii și dau o ordine calmă întregului ansamblu. Ele nu sunt doar un semn vizual recognoscibil, ci și un mod de a aduce în prezent o logică simplă, sinceră, a construcției. Lemnul rămâne cald, vizibil, iar în jurul lui am ales să așez tonuri stinse, textile naturale, suprafețe mate și o lumină blândă, filtrată.
Aici, apropierea de vernacular nu vine din exces de semne, ci din măsură. Drapajele scurte, textura stofelor, corpurile de iluminat cu desen discret, mobilierul cu proporții generoase, toate încearcă să păstreze ceva din liniștea casei tradiționale, fără să o transforme într-un exercițiu nostalgic. Masa mare din lemn ocupă locul pe care îl merită: nu ca piesă de expunere, ci ca centru real al casei. În jurul ei se strâng conversația, rutina, mesele lungi, zilele obișnuite. În fond, aici cred că vernacularul rămâne cel mai viu: în felul în care un spațiu te invită să stai.
În bucătărie, obiectele de fiecare zi sunt parte a imaginii
Bucătăria acestui proiect merge în aceeași direcție. Fronturile într-o nuanță stinsă, apropiată de griurile calde, vitrinele cu tâmplărie simplă, lemnul folosit ca accent și felul în care zona de lucru rămâne integrată în spațiul comun dau interiorului o ținută reținută, fără răceală. Am urmărit să păstrez o atmosferă domestică, neostentativă, în care obiectele de fiecare zi să nu fie ascunse complet, ci să participe la imaginea casei. Mi se pare important ca o bucătărie inspirată de tradițional să nu devină rigidă. Ea trebuie să rămână firească, primitoare, așezată.
A doua poveste: un spațiu care vorbește despre adăpost
Un alt proiect a cerut însă o altă temperatură interioară. Aici nu am mai lucrat cu lumina deschisă și tonurile aerate, ci cu densitate, cu profunzime, cu intimitate. Lemnul este mai închis, pereții capătă o nuanță saturată de verde, iar atmosfera se strânge în jurul șemineului. Spațiul nu mai vorbește despre expansiune, ci despre adăpost. Despre seară, despre retragere, despre confortul care nu vine din spectaculos, ci din consistența materialelor și din felul în care ele absorb lumina.
În acest proiect, am lăsat peretele decorat să aibă greutate. Modelul său amplu, aproape textil, aduce interiorului un strat de memorie și o anumită solemnitate, dar una caldă, locuită. Canapeaua deschisă la culoare, covorul cu textură naturală, metalul discret al pieselor de accent și lemnul continuu care leagă zona șemineului de restul camerei au fost alese tocmai pentru a păstra echilibrul. Când lucrez cu tonuri adânci, simt nevoia să las mereu loc pentru respirație. Altfel, spațiul devine apăsat. Aici, contrastul dintre fundalul dens și piesele moi, tactile, face ca interiorul să rămână primitor.
Relația dintre memorie și prezent, descoperită în bucătărie
Și în bucătăria acestui al doilea proiect m-a interesat aceeași relație dintre memorie și prezent, doar că exprimată altfel. Nuanțele de verde salvie, fronturile cu desen clasic, scaunele tapițate, pardoseala așezată în modelul acela care poartă în el eleganța caselor de altădată, toate construiesc un spațiu care nu se grăbește să impresioneze. Are, mai degrabă, dorința de a rămâne. Insula devine aici masă, loc de lucru, loc de stat, punct de întâlnire. Este genul de piesă care traduce foarte bine nevoile vieții contemporane, dar care, așezată într-un limbaj potrivit, nu rupe deloc legătura cu fondul tradițional.
De altfel, aici se află una dintre marile mele preocupări atunci când lucrez cu astfel de interioare: cum păstrezi caracterul fără să împietrești spațiul într-o epocă. Cum lași tradiția să fie prezentă, fără să o obligi să devină decor. Mă interesează mult acea naturalețe care apare atunci când fiecare alegere pare inevitabilă, nu demonstrativă. Când lemnul este lemn, piatra este piatră, textilele au cădere și textură, iar culoarea nu este folosită ca efect, ci ca stare.
Întoarcerea la cald, tactil și rădăcini vizibile
În ultimii ani, am observat și în proiectele internaționale o întoarcere tot mai clară către această nevoie de interior cald, tactil, cu rădăcini vizibile. Nu doar în casele din zone rurale, ci și în locuințe urbane, în proiecte de ospitalitate, în refugii contemporane care caută din nou materia, ritmul lent, imperfecțiunea frumoasă, lucrul bine așezat. Se revine la lemn netratat excesiv, la tencuieli care nu caută uniformitatea perfectă, la textile grele, la palete stinse, la camere care nu mai vor să fie doar fotogenice, ci și liniștitoare. Cred că această direcție spune ceva important despre felul în care trăim astăzi: într-o lume foarte grăbită și foarte lustruită, simțim din nou nevoia de lucruri care au greutate, textură și adevăr.
Poate tocmai de aceea vernacularul revine atât de puternic în atenția noastră. Nu ca stil, nu ca modă trecătoare, ci ca sursă de măsură. El ne amintește că frumusețea nu stă neapărat în raritate, ci în justețe. În proporția bună a unei încăperi. În lumina care cade bine pe o masă. În atingerea unui lemn păstrat cum trebuie. În liniștea pe care o simți într-un spațiu care nu încearcă prea mult.
Continuitate prin filtrul prezentului
Pentru mine, aceste proiecte nu sunt exerciții de imagine, ci forme de continuitate. Fiecare dintre ele încearcă să ducă mai departe o memorie fără să o copieze. Să o treacă prin filtrul prezentului și să o facă din nou utilă, vie, firească. Iar când acest lucru reușește, casa capătă ceva ce nu se obține ușor: căldură reală. Nu doar vizuală, ci emoțională. O căldură care vine din recunoaștere, din echilibru și din sentimentul că locul acela îți este, într-un fel greu de explicat, deja cunoscut.
