Dincolo de orice sondaje electorale pentru alegerile parțiale din 7 decembrie 2025 pentru Primăria Capitalei ar fi trebuit să fie un exercițiu de sinceritate administrativă. Avem un mandat scurt, o listă lungă de probleme, un oraș care funcționează la limită și un electorat care știe, la propriu, cum arată infrastructura, din subsol până la suprafață.
În loc de asta, campania arată încă o dată ruptura dintre discursul politic și realitatea urbană. O ruptură atât de previzibilă, încât aproape că a devenit rutină.
Candidații principali: Ciprian Ciucu, Daniel Băluță, Cătălin Drulă, Anca Alexandrescu, Ana Ciceală, vin cu programe prezentate drept „viziuni de oraș”. La o lectură atentă, ele sunt variațiuni pe aceleași teme folosite în 2016, 2020 și 2024: termoficare „modernizată”, trafic „fluidizat”, oraș „verde”, urbanism „disciplinat”.
Nu vorbim doar despre lipsă de imaginație. Vorbim despre incapacitatea sistemică a administrației și a scenei politice de a formula obiective realiste pentru București.
1. Termoficarea: miracolul promis din patru în patru ani
Termoficarea este poate cel mai cinic câmp de bătălie electorală din Capitală. Toți candidații știu că e o rană deschisă, toți au în familie sau în cercul apropiat pe cineva care a prins ierni cu calorifere reci, și totuși aproape nimeni nu vorbește onest despre dimensiunea reală a problemei.
Rețeaua de termoficare înseamnă peste 1.000 km de conducte magistrale și mii de kilometri de rețea secundară, o mare parte construite înainte de 1980, cu pierderi de 35–50% în anumite tronsoane. E o infrastructură urbană care se reface în decenii, nu în mandate.
Din 2016 încoace, scenariul e același:
- Gabriela Firea promitea modernizare accelerată și fuziune ELCEN–RADET.
- Nicușor Dan venea cu „reabilitare masivă” și fronturi mari de șantier.
- Candidații din 2024/2025 vând „finalizarea magistralelor”, „centrale noi”, „fuziune definitivă ELCEN–Termoenergetica”, „pierderi reduse drastic”.
În spatele acestor sloganuri, cifrele sunt mult mai cuminți:
- în 2022 s-au înlocuit sub 50 km de conductă;
- în 2023 – în jur de 60 km;
- capacitatea tehnică realistă a orașului nu sare, în condiții bune, de 70–80 km/an.
Cu aceste ritmuri, „rețeaua aproape complet modernizată” rămâne la nivel de metaforă.
Mai există un detaliu pe care candidații îl omit cu consecvență: Primăria Generală nu controlează întregul lanț termic. Fuziunea ELCEN–Termoenergetica e o decizie națională, a Guvernului și a acționarilor, nu un buton pe care îl apasă edilul. Orice centrală nouă înseamnă ani de studii, avize, licitații și finanțare.
Termoficarea este un proiect de 8–12 ani, cu guverne succesive și finanțare multianuală.
A o vinde ca pe un obiectiv „rezolvabil” în 2,5 ani de mandat este mai mult decât optimist, este necinstit.
2. Traficul: anatomia unui oraș blocat și promisiunea imposibilului
Traficul din București nu este un accident; este rezultatul unui design urban care nu a fost gândit pentru ceea ce i se cere azi. Orașul are o structură radială, centură incompletă, străzi înguste, cartiere-dormitor lipite de bulevarde sufocate peste care s-a suprapus o explozie a parcului auto.
Și totuși, în 2025, materialele de campanie sună aproape la fel ca în 2008 sau 2012:
- „trafic fluid”,
- „timpi de deplasare reduși”,
- „val verde”,
- „noduri rutiere inteligente”,
- „transport public atât de bun încât renunți la mașină”.
La acestea se adaugă, în actuala rundă, promisiuni spectaculoase:
- preluarea Metrorex de către Primărie;
- un nou aeroport în sudul Bucureștiului;
- „navetă metropolitană complet funcțională” într-un singur mandat.
Exemplele tehnice demontează singure aceste promisiuni:
- Bucureștiul are peste 600 de intersecții semaforizate. Să le modernizezi pe toate cu un sistem coerent de management al traficului înseamnă ani de licitații, implementare și calibrare – nu „2–3 ani de mandat parțial”.
- Reabilitarea unei singure linii importante de tramvai (cum a fost 21 sau 41) a cerut ani de șantiere și blocaje circulatorii. Proiectele de extindere, la costuri de 7–15 milioane euro/km, nu se înmulțesc prin conferințe de presă.
- Metrorex aparține Ministerului Transporturilor. Transferul ar presupune lege nouă, audit, transfer de active, preluarea nu numai a cheltuielilor, dar și a datoriilor și un acord politic extins.
Traficul poate fi cel mult ameliorat:
- tramvaie prioritizate pe benzile lor,
- intersecții reproiectate,
- parcări gestionate inteligent,
- descurajarea parcării haotice,
- coridoare dedicate transportului public.
Nu poate fi „rezolvat” în sens absolut. Iar candidații care vând „fluidizare” totală o fac în deplină cunoștință de cauză.
3. Spațiile verzi: politica cifrelor mari și realitatea terenurilor inexistente
În zona de mediu, 2025 aduce o competiție a cifrelor: un milion de copaci, două milioane de copaci, coridoare verzi, parcuri noi „în toate cartierele”.
Realitatea cadastrală e mult mai puțin spectaculoasă. Bucureștiul are:
- spații verzi fragmentate;
- terenuri retrocedate în parcuri (cazurile IOR, Băneasa, etc.);
- arii naturale (Văcărești) fără infrastructură coerentă;
- foste platforme industriale cu regim juridic complicat.
Câteva exemple sunt grăitoare:
- Parcul Verdi – cumpărat cu zeci de milioane de euro, blocat ani la rând în litigii și discuții privind amenajarea.
- Insula din IOR – ani de procese, demolări și reamenajări parțiale, fără o soluție clară pe termen lung.
- Fosta platformă Rocar sau terenuri similare – blocate între promisiuni de parcuri, proiecte imobiliare și lipsă de decizie.
În aceste condiții, promisiuni de tipul „un milion de copaci în cinci ani” ar trebui să vină la pachet cu hărți clare: unde, pe ce teren, cu ce apă, cu ce buget de mentenanță? Deocamdată nu vin.
În plus, copacii nu sunt doar un număr; sunt un sistem. Fără infrastructură de irigare, întreținere și protecție, plantările masive se transformă în linii subțiri de puieți uscați după un sezon.
Problema Bucureștiului nu este doar numărul copacilor, ci absența terenului disponibil și absența unei planificări coerente. Spațiul verde nu apare pentru că îl declară programul de campanie; apare pentru că îl creezi, îl aperi și îl întreții – pe bani reali, în timp real.
4. Urbanismul: ordinea promisă într-un oraș construit pe dezordine
Urbanismul este poate domeniul în care discursul electoral se îndepărtează cel mai mult de realitate. Toți candidații promit „stoparea haosului imobiliar”, „disciplină urbană”, „finalizarea PUG-ului”, „protejarea cartierelor istorice”.
Datele exacte sunt, însă, puțin mai necruțătoare:
- PUG-ul actual datează din 2000.
- Încercările succesive de a-l înlocui (Oprescu, Firea, Nicușor Dan) s-au blocat la stadiul de draft, aviz sau conflict politic.
- PUZ-urile de sector au fost suspendate, contestate sau anulate în instanță, lăsând dezvoltarea orașului într-o zonă gri, între reguli vechi și derogări noi.
Urbanismul bucureștean înseamnă astăzi:
- terenuri cu regim juridic incert;
- cartiere noi lipite de câmp, fără infrastructură;
- blocuri construite lângă case vechi, fără reguli clare de tranziție;
- spații industriale abandonate transformate, peste noapte, în ansambluri rezidențiale dense.
Când un candidat spune „finalizăm PUG până în 2028”, el simplifică brutal un proces complex, cu multe faze care sunt în diverse stadii de elaborare și din care doar unele părți sunt finalizate. Potrivit Centrul de Cercetare Proiectare, Expertiză și Consulting al Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu (CCPEC-UAIM), „în perioada 2015-2023 contractul nu s-a desfășurat de către achizitor (Primăria Generală a Bucureștiului)”. Informațiile despre stadiul diverselor faze ale dezvoltării PUG pot fi consultate pe site-ul UAIM. CCPEC este coordonatorul consorțiului care a fost contractat de PMB pentru revizuirea PUG.
- 18–24 de luni de elaborare și actualizare;
- 12–24 de luni pentru avize de mediu, reavizări și consultări publice;
- negocieri politice în Consiliul General;
- contestații în instanță.
Abia după toate acestea PUG-ul devine funcțional. De aceea, cel mai onest lucru pe care l-ar putea promite un candidat ar fi: „înaintăm cu PUG-ul cât mai departe, spre finalizare și îl lăsăm spre implementare următoarei administrații”.
În loc de asta, urbanismul este folosit electoral ca o baghetă magică: „vă promit ordine în oraș, deși știm toți cum a fost construit, decenii întregi, pe excepție și derogare”, promit candidații.
5. Bugetul: marea tăcere a campaniei
Oricât de atrăgător este imaginarul electoral: oraș verde, aer curat, tramvaie noi, metrou integrat, spitale moderne – toate aceste promisiuni se lovesc inflexibil de aceeași limită: banii.
Primăria Capitalei are un buget care nu reflectă în niciun fel responsabilitățile pe care și le asumă politicienii în campanie. Și a venit promisiunile, neînsoțite de soluții bugetare, pentru:
- rețeaua de transport public;
- subvențiile la termoficare;
- infrastructura mare (poduri, pasaje, artere);
- parcurile mari și spațiile publice principale;
- spitale și servicii sociale la scară metropolitană.
Între timp, sectoarele încasează o parte semnificativă din impozitul pe venit și au o presiune mai redusă pe investiții structurale, fiind concentrate pe servicii locale și lucrări vizibile în cartier.
Câteva estimări brute arată dimensiunea decalajului dintre promisiuni și bani:
- modernizarea integrală a rețelei termice: cel puțin 1,5 miliarde euro;
- extinderea și reabilitarea consistentă a rețelei de tramvai: sute de milioane de euro;
- semaforizare inteligentă completă: peste 100–150 milioane euro;
- parcuri noi în zone dense, cu exproprierile necesare: zeci de milioane pentru fiecare;
- orice discuție despre preluarea Metrorex: preluarea unui buget de cheltuieli și datorii de ordinul miliardelor de lei.
Rar vedem un candidat care să răspundă clar la trei întrebări:
- Ce proiecte NU veți face, ca să le puteți finanța pe cele pe care le promiteți?
- Ce veți cere explicit Guvernului și Parlamentului (modificare de cote, legi noi, finanțări)?
- Ce se poate finanța exclusiv din resursele PMB în următorii 3 ani?
Fără aceste răspunsuri, planurile de campanie sunt construcții pe hârtie. Orașul real funcționează pe bugete, nu pe PDF-uri lucioase.
6. Lecția ultimului deceniu: Bucureștiul nu duce lipsă de idei, ci de realism
Dacă punem în oglindă programele electorale din 2016, 2020, 2024 și 2025, constatăm că temele sunt aceleași:
- termoficare;
- trafic și mobilitate;
- spații verzi și poluare;
- urbanism și haos imobiliar;
- transport public;
- „modernizarea” administrației.
S-au făcut lucruri – nimeni nu poate contesta:
- tramvaie și autobuze noi;
- porțiuni de rețea termică reabilitate;
- câteva proiecte de regenerare urbană;
- pași în transparență și digitalizare.
Dar aceste realizări sunt dispersate, punctuale, insuficiente pentru a schimba radical profilul orașului. Bucureștiul rămâne într-o tranziție cronică: prea mare ca să fie gestionat doar local, prea slab integrat într-o logică metropolitană, prea dependent de decizii centrale, prea fragmentat administrativ.
În acest context, diferența nu o face candidatul cu cele mai mari promisiuni, ci acela care îndrăznește să spună public:
- „nu pot repara tot”;
- „voi face X, Y, Z – restul poate cu sprijinul Guvernului”;
- „nu termin termoficarea, dar reduc avariile într-un număr de zone-cheie”;
- „nu rezolv traficul, dar fac transportul public suficient de bun ca să devină o opțiune rezonabilă”;
- „nu finalizez PUG-ul și nu vă promit miracole urbanistice; vă promit un cadru mai puțin toxic decât cel actual”.
Concluzie: Bucureștiul are nevoie de administrație, nu de artificii electorale
În 2025, poate mai mult ca oricând, distanța dintre problemele reale și promisiunile electorale este izbitoare.
Candidații vând orașe-laborator, orașe-verzi, orașe „smart”, orașe „aerisite”.
Bucureștiul rămâne, însă, un oraș cu infrastructură veche, instituții lente, buget insuficient și proceduri care blochează orice proiect major la fiecare pas.
Capitala nu are nevoie de utopii. Are nevoie de:
- un ritm realist de reparații;
- o strategie metropolitană, nu doar municipală;
- un PUG finalizabil și aplicabil;
- reformă instituțională, inclusiv la nivel de relație PMB–sectoare–Guvern;
- onestitate bugetară;
- continuitate administrativă dincolo de cicluri electorale.
Până când politica locală nu va avea curajul să recunoască aceste limite, Bucureștiul va continua să trăiască în două realități paralele:
- orașul promis în campanii, spectaculos și fotogenic;
- orașul real, cu țevi vechi, trafic cronic, parcuri în litigiu și proiecte mereu „pe cale să înceapă”.
Primul dă bine în afișe. Al doilea e cel în care locuim, plătim taxe și așteptăm, de prea mulți ani, ca cineva să aleagă în sfârșit administrația în locul artificiilor electorale.
