Radonul este un gaz radioactiv natural, fără miros, culoare sau gust, rezultat din dezintegrarea uraniului prezent în sol și roci. Se poate deplasa prin teren și pătrunde în clădiri prin fisuri, rosturi, treceri pentru conducte sau spații neetanșe dintre fundație și pardoseală. În aer liber se diluează, însă în interior se poate acumula, mai ales la subsol și la parter. Expunerea îndelungată la concentrații ridicate crește riscul de cancer pulmonar, iar nivelul nu poate fi identificat prin simțuri. De aceea, protecția începe cu evaluarea amplasamentului și măsurarea radonului.
Când trebuie prevăzută protecția
Măsurile antiradon sunt importante încă din proiectarea clădirilor noi, în special în zonele cu potențial ridicat de radon. Ghidul tehnic românesc stabilește trei niveluri de protecție, în funcție de caracteristicile terenului și de soluția constructivă. Riscul poate fi influențat de geologia locală, permeabilitatea solului, existența subsolului și etanșeitatea construcției. În România, nivelul național de referință pentru media anuală a concentrației de radon în interior este de 300 Bq/m³. Depășirea acestei valori nu poate fi constatată printr-o inspecție vizuală, ci numai prin măsurători realizate conform metodologiei de specialitate.


Bariera montată sub fundație
Prima măsură este limitarea pătrunderii gazului prin elementele aflate în contact cu solul. Sub placa de fundare sau în alcătuirea pardoselii se poate monta o membrană specială, continuă și rezistentă la trecerea gazelor. Rosturile, suprapunerile, marginile și zonele în care trec conducte trebuie etanșate cu accesorii compatibile, astfel încât să nu rămână întreruperi. Membrana nu înlocuiește automat hidroizolația obișnuită, decât dacă produsul și proiectul prevăd explicit ambele funcții. Detaliile de racord la pereții fundației sunt esențiale, iar montajul trebuie verificat înainte de acoperirea stratului.
Depresurizarea pasivă a solului
Pentru un nivel suplimentar de protecție, sub placa de beton se poate realiza un strat permeabil la gaze, conectat la o conductă verticală care evacuează aerul de sub clădire deasupra acoperișului. Sistemul folosește diferențele de temperatură și tirajul natural, fără ventilator. În proiect trebuie prevăzute poziția conductei, continuitatea traseului și posibilitatea de transformare ulterioară într-un sistem activ. Această rezervă este utilă dacă măsurătorile efectuate după finalizarea construcției arată că protecția pasivă nu este suficientă. Conducta nu trebuie improvizată după turnarea fundației, deoarece eficiența depinde de modul în care comunică cu stratul de sub placă.


Sistemul activ și ventilarea
Dacă riscul este mai mare sau măsurătorile indică valori ridicate, se poate instala un ventilator care aspiră gazele din stratul de sub fundație și le evacuează în exterior înainte să intre în locuință. Sistemul de depresurizare activă poate reduce substanțial concentrația, dar trebuie dimensionat și montat de specialiști. Ventilatorul funcționează, de regulă, continuu și necesită alimentare electrică, verificări și întreținere. Ventilarea controlată a încăperilor (VIDEO) poate contribui la diluarea radonului, însă simpla deschidere ocazională a ferestrelor nu înlocuiește o soluție tehnică atunci când nivelul este ridicat.
Ce se poate face la o casă existentă
Într-o clădire deja construită, intervenția începe cu măsurarea concentrației și identificarea căilor prin care gazul pătrunde. Se pot etanșa fisurile din placa de beton, rosturile dintre pardoseală și pereți și golurile din jurul instalațiilor, folosind materiale potrivite. În funcție de situație, se instalează un sistem de depresurizare sub placă sau se îmbunătățește ventilarea subsolului. Acoperirea fisurilor, singură, nu garantează rezolvarea problemei, deoarece radonul poate găsi alte căi de acces. Soluția trebuie aleasă după măsurători și evaluarea fundației, iar eficiența se verifică printr-o nouă măsurare după lucrări.


Verificarea nu se oprește la recepție
Protecția trebuie inclusă în proiect și urmărită pe parcursul execuției, mai ales înainte ca membranele și conductele să fie acoperite. După terminarea lucrărilor, concentrația se măsoară în condiții normale de utilizare, cu dispozitive și proceduri adecvate. Ghidul românesc recomandă monitorizarea pe o perioadă de cel puțin trei luni prin metoda pasivă, iar măsurătorile trebuie realizate de laboratoare specializate, desemnate de autoritatea competentă. Sistemele active au nevoie de verificarea ventilatorului și a funcționării evacuării. O soluție corectă nu înseamnă doar montarea unei membrane, ci un ansamblu proiectat, verificat și întreținut, care menține expunerea cât mai redusă.

