Cât din viața noastră suntem dispuși să cedăm lucrurilor ?
Dacă fiecare element ne propune deja o poveste, cât loc mai rămâne pentru propriile noastre povești ?
Cultura, educația, sensibilitatea și preferințele personale modifică profund felul în care percepem spațiile, generozitatea spațiului, libertatea imaginației și arhitectura care îi permite omului să trăiască.
Există un moment în viața unui spațiu pe care îl consider fundamental; este momentul în care arhitectura încetează să mai fie privită și începe să fie trăită; după ce fotografiile au fost făcute, după ce materialele au fost admirate, după ce obiectele și-au găsit locul în compoziție, oamenii încep să locuiască; doar atunci apar gesturile obișnuite, diminețile grăbite, conversațiile, oboseala, întâlnirile, bucuriile, dezordinea, tăcerea; apare viața, cu toate manifestările ei, uneori previzibile, alteori imposibil de anticipat; si mă întreb dacă nu cumva tocmai atunci începe adevărata evaluare a arhitecturii.
În calitate de arhitect, lucrez cu materia, cu proporțiile, cu lumina, cu geometria și cu imaginația; cunosc fascinația de a construi forme, de a transforma materiale și de a descoperi expresii noi, și cred în puterea arhitecturii de a emoționa, în curajul experimentului și în libertatea creației; dar mă preocupă tot mai mult o întrebare care depășește estetica și ajunge în interiorul existenței noastre, cât spațiu din viața noastră suntem dispuși să cedăm lucrurilor ? Și nu mă refer doar la suprafața ocupată de mobilier, obiecte sau decorațiuni, mă gândesc la spațiul fizic, financiar, emoțional și mental pe care îl oferim lucrurilor, până când, uneori, ajungem să ne organizăm propria existență în jurul lor; mă gândesc la arhitectura demonstrativă, la acea arhitectură care, în dorința firească de a exprima ceva, ajunge uneori să exprime prea mult, ajunge să transforme fiecare suprafață într-o afirmație, fiecare material într-o demonstrație de virtuozitate, fiecare încăpere într-o compoziție care solicită permanent atenția celui care o locuiește; nu este o critică a frumuseții sau a măiestriei; este doar o reflecție asupra momentului în care intenția de a impresiona începe să concureze cu libertatea de a trăi.
Privim astăzi nenumărate imagini ale unor interioare impecabile; spații în care materialele sunt perfect coordonate, lumina este atent regizată, obiectele sunt poziționate cu precizie, iar fiecare perspectivă pare să fi fost gândită pentru a deveni memorabilă; sunt imagini care ne inspiră, ne atrag și ne dezvoltă sensibilitatea estetică; unele reprezintă realizări remarcabile ale creației contemporane; uneori, prin acumularea materialelor, finisajelor, texturilor, pieselor de mobilier și tehnologiilor, construim spații atât de preocupate de propria identitate încât aproape că nu mai acceptă identitatea celor care le folosesc; există un paradox aici dorim să ne exprimăm personalitatea prin mediul pe care îl construim, dar riscăm să devenim prizonierii acestei expresii.
Mă întreb dacă arhitectura nu ar putea manifesta o altă formă de generozitate, aceea de a nu ne cere permanent să o admirăm, spațiul pe care îl cumpărăm și spațiul pe care îl pierdem; există o dimensiune economică a acestei reflecții pe care o consider importantă și care merită cercetată; atunci când cumpărăm o locuință, un atelier, un studio sau un spațiu de lucru, investim resurse considerabile în dobândirea unei suprafețe, după această decizie, urmează deseori o a doua investiție, amenajarea și decorarea, finisaje, mobilier, obiecte decorative, sisteme tehnologice, soluții personalizate, materiale speciale; unele absolut necesare, altele valoroase prin confortul sau emoția pe care le oferă; dar și lucruri pe care le alegem fără să ne întrebăm suficient dacă avem cu adevărat nevoie de ele; am o intuiție pe care nu vreau să o transform într-un adevăr universal, dar pe care cred că merită să o investigăm, poate că nu ne lipsesc întotdeauna resursele pentru a locui mai generos; poate că, uneori, investim prea mult în ceea ce umple spațiul și prea puțin în spațiul însuși; dacă am privi bugetul de achiziție și bugetul de amenajare ca părți ale aceleiași decizii, am descoperi oare posibilitatea de a cumpăra câțiva metri pătrați în plus ? Cinci metri pătrați pot însemna locul în care un copil își construiește o lume imaginară; pot însemna un colț de atelier, o bibliotecă, un instrument muzical, un loc unde poți dansa, pur și simplu, posibilitatea de a te mișca fără să negociezi permanent cu mobilierul.
Desigur, nu fiecare om are această libertate financiară, în multe orașe, locuirea a devenit atât de costisitoare încât suprafața suficientă reprezintă o dificultate reală, independentă de alegerile privind amenajarea; tocmai de aceea, nu propun o soluție universală și nici ideea că suprafețele trebuie să crească fără măsură, resursele sunt limitate, iar fiecare metru pătrat construit presupune materiale, energie și responsabilitate; mă gândesc să reconsiderăm ordinea priorităților, să ne întrebăm, înainte de a calcula câte lucruri putem introduce într-un spațiu, cât spațiu avem nevoie să păstrăm pentru noi, pentru că există o diferență esențială între un spațiu bine utilizat și un spațiu ocupat până la epuizare.
Mă fascinează capacitatea arhitecturii de a genera emoție prin mijloace aparent simple; o deschidere atent proporționată, un perete, o suprafață continuă, o schimbare de înălțime, o relație între interior și exterior; mă gândesc la un spațiu ca la un purtător de umbre, iar lumina, în întâlnirea ei cu materia, dă naștere unei arhitecturi care nu rămâne niciodată aceeași; dimineața, o umbră traversează lent o încăpere, poate ca la prânz, aproape dispare; iar seara, revine sub o altă formă, desenând pe suprafețe o geometrie pe care niciun finisaj nu o poate fixa definitiv; astfel, arhitectura devine martorul timpului, fără să fie nevoie să adăugăm permanent ceva; o suprafață poate fi generoasă prin ceea ce lasă să se întâmple pe ea; un perete poate primi lumina, umbra, o lucrare de artă sau memoria unei familii; un spațiu liber poate deveni, în momente diferite, loc de joacă, loc de întâlnire, loc de odihnă, loc pentru dans sau locul în care cineva descoperă o idee; această libertate nu apare întotdeauna în randări; nu poate fi fotografiată înainte de a exista și nu se poate inventaria complet într-un deviz; și totuși, ea poate reprezenta una dintre cele mai valoroase calități ale arhitecturii; eu aș numi-o generozitatea spațiului neocupat … un loc în care sensul nu a fost încă impus.
Trăim într-o lume în care atenția noastră este solicitată aproape continuu, ecranele ne însoțesc pretutindeni, imaginile se succed înainte să avem timp să le înțelegem; tehnologia anticipează dorințe, comunicarea caută reacții, iar experiențele sunt tot mai frecvent concepute pentru a fi memorabile, distribuite, admirate; în acest context, cred că arhitectura poate oferi ceva deosebit de valoros, posibilitatea de a nu fi permanent stimulat; nu presupun că un interior bogat în culoare sau ornament afectează în mod inevitabil concentrarea; cultura, educația, sensibilitatea și preferințele personale modifică profund felul în care percepem spațiile; dar cred că merită să ne întrebăm dacă, uneori, nu solicităm prea mult privirii și prea puțin imaginației, dacă fiecare element ne propune deja o poveste, cât loc mai rămâne pentru propriile noastre povești ?
O altă întrebare mă preocupă atunci când privesc proiectele contemporane, cât de mult din ceea ce construim astăzi este pregătit să primească viața de mâine? proiectăm pentru un beneficiar, pentru un program, pentru o anumită configurație a familiei, pentru o anumită organizare a muncii; dar oamenii se schimbă; copiii cresc, părinții îmbătrânesc, profesiile se transformă, tehnologiile evoluează, relațiile se reorganizează; apar preocupări noi, obiceiuri noi, nevoi pe care nu le putem anticipa, și atunci, ce ar trebui să rămână valoros într-o arhitectură? cred că răspunsul nu se află doar în rezistența materialelor sau în actualitatea imaginii, acesta se află și în capacitatea spațiului de a primi transformarea; o arhitectură care acceptă modificarea poate deveni mai valoroasă odată cu trecerea timpului, ea acumulează experiențe, urme, memorie, nu își pierde identitatea pentru că oamenii au trăit în ea; perfecțiunea unei imagini este trecătoare; memoria unei experiențe poate traversa generații.
Timpul de a gândi; libertatea de a crea; posibilitatea întâlnirii; dreptul la intimitate; bucuria de a învăța; nevoia de liniște ! capacitatea de a ne manifesta într-un mod autentic; nu cred că există o singură estetică potrivită tuturor culturilor; un spațiu bogat în simboluri, culori și obiecte poate fi profund uman, la fel cum un spațiu auster poate fi lipsit de ospitalitate.