Unde s-a dus culoarea din casele noastre: ce arată datele

Unde s-a dus culoarea din casele noastre. Ce spun 3.500 de canapele, 7.000 de obiecte și 73 de ani de date.

Un jurnalist olandez a numărat, una câte una, culoarea fiecărei canapele din cataloagele IKEA apărute între 1960 și 2021. Concluzia lui confirmă ce bănuia toată lumea: casele europene s-au decolorat. Dar dacă pui datele lui lângă ce au descoperit cercetătorii în ultimii cincizeci de ani, povestea devine mult mai interesantă decât „lumea s-a făcut gri”. Pentru că știm din studii că oamenii preferă culoarea și formele rotunde. Și totuși cumpărăm dreptunghiuri gri. Distanța dintre ce ne place și ce alegem este, de fapt, subiectul acestui articol. Iar România lipsește cu totul din datele existente.
Când intri într-un showroom de mobilă în 2026, primul lucru pe care îl observi nu e un obiect. E o absență.

Rândul de canapele arată ca o colecție de griuri cu nume comerciale între „piatră” și „ceață” completate de bej si poate albastru foarte spălăcit, dacă ai noroc. Nu e urât. Nu ai ce reproșa.
Doar că, dacă ai deschis vreodată un catalog de mobilă din anii ’70, simți clar că s-a stins ceva.

Toon Vos, un jurnalist olandez, a avut exact senzația asta în timp ce se muta din apartamentul in care locuia. S-a uitat la canapeaua lui gri, în formă de L, extensibilă, și s-a întrebat de ce naiba a cumpărat-o. Apoi a făcut ceva ce puțini oameni fac cu o nemulțumire estetică: a transformat-o în cifre. A deschis toate cataloagele IKEA, din 1960 până în 2021, anul în care catalogul tipărit a dispărut, și a notat culoarea fiecărei canapele. Trei mii cinci sute de canapele.

Graficul publicat de el în The European Correspondent este de fapt ca o electrocardiogramă a gustului european. Verde și albastru în anii ’60. Maro și bej peste tot în anii ’70 și ’80. Anii ’90 sunt un zid compact de imprimeuri. Iar din 2010 încolo: alb, bej, gri. Un singur an, 2011, iese în evidență ca fiind cel mai șters din toată istoria companiei.

Articolul a circulat viral, cum circulă orice informatie care confirmă o bănuială pe care o are toată lumea. De bia de aici începe partea despre care nu vorbește nimeni.

Cât de sigure sunt, de fapt, lucrurile pe care le repetăm

Am citit studiile serioase pe tema asta, de la cercetări despre creier până la analize computerizate ale colecțiilor de muzeu. Prima constatare e dezamăgitoare și merită spusă de la început: nu există niciun studiu solid, făcut pe șaizeci sau șaptezeci de ani, despreculoarea și forma obiectelor din casă. Niciunul. Există, în schimb, bucăți de dovezi de calități foarte diferite, pe care discuția publică le amestecă fără nicio deosebire. Iar deosebirea asta e exact ce lipsește:

• Jurnalism de date. Aici intră articolul lui Vos. Muncă cinstită, metodă explicată, dar făcută pe un singur producător, un singur tip de produs, cu culorile notate din poze de catalog care sunt oricum retușate.
  
• Rapoarte din industrie. Axalta, BASF, PPG. Cifre reale de producție, uneori pe șapte decenii, dar cu metodă ținută secretă, pe care nimeni din afară nu o poate verifica.
  
• Studii științifice verificate de alți cercetători. Aici sunt lucrurile pe care te poți baza. Și, ironic, tot ele spun ceva mai nuanțat decât titlurile virale.
  Cu asta în minte, hai să ne uităm la ce avem.

Obiectele chiar au devenit mai gri. Și mai colțuroase

În 2020, Cath Sleeman, cercetătoare la Science Museum Group din Marea Britanie, a pus un program de recunoaștere a imaginilor să analizeze peste 7.000 de fotografii de obiecte din colecțiile a cinci muzee britanice de știință. Douăzeci și una de categorii, de la ceasuri și
aparate foto la instrumente de navigație și electrocasnice, din 1800 până azi.

Concluzia ei, formulată cu o prudență pe care internetul a ignorat-o complet: obiectele de zi cu zi „par să fi devenit puțin mai gri și puțin mai pătrate”.

Cel mai grăitor exemplu sunt telefoanele. Colecția are sute, din 1880 până astăzi. Primele telefoane aveau exact aceleași griuri pe care le are un smartphone azi. Anii ’60 au adus o explozie de culoare. Iar întoarcerea la gri a început la sfârșitul anilor ’80, odată cu telefonul-
cărămidă.

E cea mai bună dovadă pe care o avem. Dar e, în cuvintele autoarei, o analiză preliminară, făcută pe obiecte care n-au ajuns întâmplător într-un muzeu. Muzeele nu colecționează la nimereală, iar asta contează foarte mult.

Mașinile: cel mai lung șir de date din lume

Trei culori neutre acoperă 74% din mașinile produse pe planetă

Dacă vrei cifre serioase pe termen lung despre culoare, singurele care există vin din industria auto. Axalta publică în fiecare an, din 1953, un raport global despre culorile mașinilor.
Șaptezeci și trei de ediții la rând.

Ediția din 2025: alb 29%, negru 23%, gri 22%. Trei culori neutre acoperă 74% din mașinile produse pe planetă. Pe regiuni, insa, cifrele spun lucruri complet diferite:

Europa merge tot mai mult în neutru. Griul e pe primul loc, cu 26%, în creștere față de 2024.

– America de Nord o ia invers: albastru 10%, roșu 7%, iar albul scade.

– Asia se colorează vizibil: galben și auriu urcă la 4%, verde la 3%, portocaliu și mov la 2%. Creșteri mici ca cifră, dar clare ca direcție, mai ales la mașinile electrice, unde brandurile folosesc culoarea ca semn distinctiv.

„Lumea se face gri” înseamnă, mai exact, „Europa de Vest se face gri”. Iar asta schimbă complet întrebarea. Nu mai vorbim despre ceva care ține de firea omului, ci despre o modă regională. Adică ceva care trece.

BUCUREȘTI, 1981 – COVORUL DE PE PERETE

Merită să ne uităm și la noi, pentru că drumul românesc nu seamănă cu cel din Vest.

În apartamentul de bloc din Drumul Taberei sau Berceni, sufrageria anilor ’80 nu era deloc neutră. Covorul moldovenesc prins în cuie deasupra canapelei extensibile. Vitrina cu cristal românesc, farfuria de Horezu, peștele din sticlă colorată. Textile grele, roșu, bordo, verde închis.

Arhitecta Mariana Celac a numit acest tip de interior „spațiu de negociere afectivă în condiții de standardizare”. Antropologul Vintilă Mihăilescu observa că sufrageria comunistă preia rolul camerei bune de la țară: ținută impecabil pentru musafiri, plină cu „ce avem mai bun”.

Culoarea aceea nu era o alegere estetică liberă. Era compensație. Când statul îți dă patruzeci și opt de metri pătrați identici cu ai vecinului de la Arad până la Iași, culoarea rămâne singurul mod în care poți spune că locuința e a ta.

Apoi vin anii ’90 și se schimbă totul, dar nu spre gri. Canapeaua crem lucioasă, veioza aurie, covorul puțin prea roșu, lambriul de PVC. Istoricul Adrian Majuru descrie orașul românesc al acelei perioade ca fiind plin de „insule de aspirație”: interioare care arată mai degrabă unde vrei să ajungi decât cine ești.

Griul românesc începe abia pe la 2010, odată cu blocurile noi, cu Pinterest și cu prima generație care își amenajează casa gândindu-se deja la revânzare. Adică cu vreo cincisprezece ani mai târziu decât în Suedia și din alte motive. E o observație pe care nu a verificat-o nimeni cu cifre, iar mai jos explic de ce ar merita.

Ciudățenia: ne plac formele rotunde, dar cumpărăm
colțuri

Studiile contrazic pe față ce vedem în magazine. În 2006, Moshe Bar și Maital Neta au publicat în revista Psychological Science un studiu devenit clasic. Au arătat oamenilor 140 de perechi de obiecte identice ca utilitate, care difereau doar prin formă: unul rotunjit, unul cu colțuri ascuțite. Obiectele rotunjite au fost preferate în 67,2% din cazuri, față de 50,6% pentru cele colțuroase. Explicația propusă de autori: colțul ascuțit ne semnalează, fără să ne dăm seama, pericol. Colți, spini, lame.

Si maimuțele mari preferă formele rotunde,

Rezultatul s-a dovedit surprinzător de stabil. În 2015, o echipă condusă de Enric Munar a arătat că și maimuțele mari preferă formele rotunde, ceea ce sugerează că avem de-a face cu ceva biologic, nu cu o modă. Studiile de după l-au confirmat în Spania, Mexic și Ghana.

În 2013, Oshin Vartanian și colegii lui au dus experimentul în arhitectură, scanând creierul participanților. Rezultatul, publicat în PNAS: camerele cu forme rotunjite sunt considerate mai frumoase și activează o zonă a creierului legată de plăcere.

Și totuși. Obiectele din muzeele britanice devin tot mai pătrate. Clădirile noi sunt drepte.
Canapeaua pe care o cumperi azi are colțuri.

O analiză din 2022, care a adunat la un loc toate studiile pe această temă, coordonată de Erick Chuquichambi, a mai temperat entuziasmul: efectul e real, dar nu foarte puternic, și depinde de cât timp te uiți la obiect, ce fel de obiect e și cât te pricepi la design. Adevărat, dar nu universal.

Restul explicației e mai incomod: ce ne place nu e același lucru cu ce cumpărăm.

Trei lucruri diferite, pe care le amestecăm mereu

Aproape toată discuția despre „designul care s-a urâțit” face aceeași greșeală. Pune la un loc
trei lucruri care nu coincid niciodată:

1. Ce pun producătorii pe piață. Cataloagele IKEA, paleta Axalta. Aici contează costurile, transportul, imaginea de brand și cât de bine iese produsul în poze. O canapea gri arată bine în orice lumină, merge pe orice fundal, nu se demodează vizibil în șase luni.
2. Ce cumpără oamenii. Aici conteaza prețul, ce e disponibil în magazin, cât valorează la revânzare și frica de a greși. Când dai bani mulți pe ceva ce dureaza zece ani, devii precaut.
   Griul e alegerea pe care nimeni nu ți-o poate reproșa.
3. Ce le place oamenilor când sunt întrebați. Studiile din laborator si preferintele instinctive, fără costuri la mijloc și fără socri care vin în vizită.
   Cele trei nu se suprapun. Oamenii spun că preferă culoarea și formele rotunde, și cumpără dreptunghiuri gri când plătesc. Nu e ipocrizie. E o piață care filtrează dorința prin frică, preț și ce se poartă.
4. Un studiu din 2016, în care Rahimi, Liu și Andris au analizat 500.000 de poze din anunțuri Airbnb din zece orașe mari, a găsit exact tiparul ăsta: interioarele se aseamănă tot mai mult între țări. Locuința pe care o închiriezi turiștilor te împinge spre neutru din motive de bani, nu
   de gust. Iar în București, unde regimul hotelier a explodat după 2015, mecanismul e identic.

De ce se schimbă gustul: partea despre care nu vorbește
nimeni

Dacă e un singur studiu pe care ar trebui să-l știe oricine lucrează în design, e cel al lui Claus-Christian Carbon, publicat în 2010.

Carbon le-a cerut oamenilor să evalueze cât de rotunde li se par mașinile din zece perioade diferite, între 1950 și 1999, și cât de mult le plac. Rezultatul: mașinile devin tot mai colțuroase până în anii ’80, apoi tot mai rotunde. Iar aprecierea oamenilor urmează exact
aceeași curbă. Le place ce e la modă în perioada respectivă.

Concluzia lui e că orice încercare de a găsi o regulă fixă despre ce ne place la forme se lovește de spiritul epocii.

Altfel spus: nu ne plac formele rotunde sau colțuroase. Ne place ce n-am mai văzut de ceva vreme.

Mecanismul e simplu și îl știe oricine a ascultat o melodie de o sută de ori: ne obișnuim și ne plictisim. Colin Martindale a construit o teorie întreagă pe ideea asta, în cartea The Clockwork Muse din 1990. Ne plictisim constant, așa că stilurile se schimbă previzibil și ciclic, iar creatorii adaugă noutate exact cât e nevoie ca să nu ne pierdem interesul.

La asta se adaugă o regulă formulată de designerul Raymond Loewy și confirmată prin studii de Paul Hekkert și colegii lui în 2003: ne place cel mai mult ce e nou, dar nu prea nou. Prea familiar plictisește. Prea ciudat sperie.

Și, în fine, o descoperire din 2004 a lui Reber, Schwarz și Winkielman: ne place mai mult ce înțelegem mai ușor. Asta explică minimalismul, simetria, logo-urile simplificate. Griul se „citește” ușor. Griul nu-ți cere nimic.

Puse cap la cap, cele trei explică exact ce se întâmplă acum: cu cât ținem mai mult de o modă a neutrului, cu atât ne apropiem mai repede de sfârșitul ei.

Contra-argumentul pe care ar trebui să-l luăm în serios

Există o explicație mult mai puțin poetică pentru toată povestea și merită spusă apăsat: s-ar putea ca „lumea se face gri” să fie, în bună parte, o greșeală de măsurare.

Trei probleme, toate serioase:

Materialele. Un telegraf din 1844 e maro pentru că e făcut din lemn de mahon. Un telefon din 2020 e gri pentru că e făcut din aluminiu și sticlă. Trecerea de la lemn, alamă și piele la plastic, oțel și ecrane face ca obiectele să iasă mai gri în statistici, fără ca gustul oamenilor să
se fi schimbat cu ceva. Chiar autorii studiului britanic atrag atenția asupra acestui lucru.

Pozele. Culorile din fotografiile de muzeu depind enorm de aparat și de setări. O colecție fotografiată de-a lungul a treizeci de ani, cu echipamente diferite, poate părea că se decolorează doar din motive tehnice.

Ce ajunge să fie măsurat. Muzeele nu colecționează la întâmplare. Nici IKEA nu-și pune în catalog produse la întâmplare. În catalog ajunge ce se vinde sau ce se speră că se va vinde.

Nu spun că trendul e inventat. Spun că, deocamdată, nimeni nu a publicat un studiu serios, făcut pe obiecte reale, cu culorile măsurate corect, care să-l confirme. E o afirmație care se poate verifica, iar dacă mă înșel, chiar aș vrea să aflu.

Se întoarce culoarea?

Semnele există, dar vin deocamdată din comerț, nu din cercetare.

În 2023, la Milano Design Week, IKEA a lansat colecția Nytillverkad, adică „nou fabricat”: reeditări ale unor modele din anii ’50–’80, scoase din arhiva companiei și, în cuvintele lor, „regândite în culori noi și materiale noi”. Au urmat mai multe lansări, a șasea în decembrie 2024.

Fredrika Inger, șefa IKEA of Sweden, a rezumat-o simplu: „Ne întoarcem în viitor, din nou.”
E exact ce a observat și Toon Vos la finalul cercetării lui, după ce a văzut modelele originale în arhivă: că zilele noastre gri s-ar putea să fie numărate.

Datele Axalta arată aceeași direcție în Asia și America de Nord. Iar cercetătorii care studiază cum apar și cum dispar modele, printre ei si Acerbi, Ghirlanda și Enquist, care într-un studiu din 2012 au arătat că un trend moare nu pentru că apare ceva mai bun, ci pentru că devine
prea răspândit. Ce are toată lumea încetează să mai spună ceva despre tine.

Aici îmi asum o predicție, cu pragul care ar confirma-o: schimbarea a început deja la raft și se va vedea în vânzări între 2027 și 2030. Dacă rapoartele Axalta din 2026 și 2027 arată griul european în scădere și culorile în creștere doi ani la rând, nu mai e o fluctuație întâmplătoare.

Ce înseamnă asta dacă îți amenajezi casa acum

Prima concluzie vine din studiul lui Carbon. Dacă o culoare ți se pare azi „prea mult”, asta nu e o judecată de gust. E o măsură a cât de puțin ai văzut-o. Verdele măsliniu părea imposibil în 2015 și pare firesc în 2026. Nu s-a schimbat verdele.

A doua: griul nu e o alegere neutră, e o alegere prudentă. Are perfect sens pentru ce vrei să revinzi sau să închiriezi. Nu prea are pentru camera în care îți petreci serile, pentru că îți lasă ție un cost pe care nu-l plătește nimeni altcineva: plictiseala care se instalează încet.

A treia, și cea mai ciudată: griul se hrănește singur. Cu cât vezi mai mult gri, cu atât ochiul îl acceptă mai ușor, deci îți place mai mult, deci îl alegi din nou. Din cercul ăsta nu ieși schimbându-ți gustul, pentru că gustul e efectul, nu cauza. Ieși uitându-te intenționat la
altceva.

Nu pledez pentru culoare din nostalgie. Pledez pentru ea pentru că datele arată că perioada asta neutră nu e o maturizare a gustului european, cum ne place să credem. E o obișnuință colectivă. La fel de trecătoare ca portocaliul anilor ’70.

Ce nu știm și ce ar putea face cineva din România

Cinstea cere o listă a golurilor, iar ea e destul de mare:

– Nu există niciun studiu serios care să măsoare cât de colțuroase au devenit obiectele de-a lungul deceniilor. Toată povestea cu „mai pătrate” stă pe o singură analiză preliminară.

– Mobila propriu-zisă aproape că lipsește din cercetare. Dovezile bune vin din pictură, mașini, arhitectură și film. Canapeaua ta n-a fost studiată de nimeni.

– „Sad beige” și „millennial grey” sunt vorbe, nu cercetare. N-am găsit niciun studiu serios care să le confirme. Cine le citează ca fapt dovedit se înșală.

– România și Europa de Est lipsesc complet din toate datele existente. Nu știm dacă am urmat drumul Vestului, dacă am fost în urmă din cauza tranziției, sau dacă e cu totul altceva.

Ultimul punct e, de fapt, o ocazie, și o las aici pentru cine vrea s-o preia:

1. Arhiva există. Cataloagele de mobilă românești, de la fabricile de stat din anii ’60–’80 până la Mobexpert și Elvila după ’95, plus reclamele din presa de specialitate. Nimeni nu le-a analizat vreodată din punctul de vedere al culorii.
2. Metoda e publicată. Cercetătorii britanici și-au descris procedura, se poate repeta.Cu o îmbunătățire evidentă: măsurarea culorii cu un instrument, nu din ochi, ca să știm exact cât de saturată și cât de deschisă e fiecare nuanță, an de an.
3. Trebuie separat materialul de gust. Dacă trecerea spre gri dispare când ții cont de faptul că lemnul a fost înlocuit cu plastic și metal, avem un răspuns. Dacă rămâne, avem altul, mult mai interesant.
   Ar fi primul set de date din Europa de Est pe tema asta. Costă câteva luni de muncă și niciun echipament special.

Concluzie

Toon Vos a numărat 3.500 de canapele ca să afle ceva ce bănuia deja. A avut dreptate, dar nu din motivele care i-au făcut articolul viral. Casele europene chiar s-au decolorat. Nu pentru că am devenit mai sobri, mai rafinați sau mai triști, ci pentru că o piață care se ferește de riscuri, care produce pentru fotografii și care se gândește la revânzare scoate întruna obiecte pe care nimeni nu le urăște. Iar noi ne-am obișnuit cu ele, ceea ce nu e deloc același lucru cu a le iubi.

În camera bună, culoarea era statut. În sufrageria comunistă, culoarea era compensație. În livingul anilor ’90, culoarea era libertate prost dozată. În apartamentul de azi, lipsa culorii e asigurare. Fiecare etapă a avut logica ei și niciuna n-a fost o alegere pur estetică. Ceea ce înseamnă că nici cea de acum nu este. Vestea bună e că exact mecanismul care ne-a adus aici garantează și sfârșitul lui. Nu ne oprim niciodată din a ne plictisi. Ce are toată lumea ajunge, la un moment dat, să nu mai însemne nimic. Culoarea nu s-a dus nicăieri. A fost pusa in pauză.