România este adesea prezentată ca o țară din care oamenii pleacă, nu ca una în care vin. Totuși, povestea lui Andreas Samuelson, un suedez stabilit la Timișoara, și povestea lui François Larock, tâmplar francez, arată că realitatea poate fi cu totul alta. Cei doi au ales să construiască aici mai întâi un atelier, apoi o întreagă comunitate. Una care contribuie din plin la o a treia poveste; cea fascinantă, a lemnului salvat, pe care v-o prezentăm în reportajul de azi.
De la vizită la misiune
La marginea Timișoarei, un mic atelier demonstrează că lemnul și oamenii imperfecți pot deveni extraordinari atunci când sunt priviți cu răbdare și respect. Aici a început și se derulează încă povestea lemnului salvat. Una deopotrivă a lui Andreas Samuelson și a lui François Larock. O poveste care arată că succesul poate însemna și transformarea vieților, nu doar realizarea unui obiect frumos. Primul mărturisește că a ajuns în Timișoara întâmplător, dar că a rămas pentru că „a simțit că poate schimba ceva”. A fondat un ONG pentru a sprijini educația și incluziunea persoanelor marginalizate. Potrivit lui Andreas Samuelson, ideea de bază a atelierului a fost să creeze un loc în care oamenii „să își descopere potențialul și să se simtă parte dintr-o familie”.
O afacere cu suflet, nu cu cifre
Atelierul nu a fost conceput ca o mașină de profit, ci ca un spațiu în care se formează meserii și oameni. Andreas spune adesea că succesul nu înseamnă doar bani, ci și bine pentru comunitate. Specialiștii consideră că acest tip de antreprenoriat social reprezintă direcția firească într-o societate modernă.
Parcursul unui tâmplar nomad
La poveste s-a alăturat și François Larock, care a redescoperit România după ani de călătorii. El mărturisește că aici „lucrurile sunt mai flexibile și încă sunt multe de construit”, motiv pentru care a simțit că poate contribui real. François, tâmplar format în Franța, spune că a regăsit meseria odată cu acest proiect.
Povestea lemnului salvat. Când imperfecțiunea are caracter
O parte din filozofia atelierului se bazează pe respectul pentru lemn. François Larock explică faptul că preferă lemnul pe care alții îl aruncă: bucăți cu noduri, crăpături sau urme ale timpului. Filosofia lui este simplă: „Imperfecțiunea are caracter”. Specialiștii susțin că această abordare oferă unicitate fiecărui obiect creat.
Imperfecțiunile care spun povești
În atelier iau naștere piese de mobilier sculptate din lemn considerat rebut. Aici nodurile devin accente decorative, iar crăpăturile sunt transformate în detalii definitorii cu ajutorul rășinii epoxidice. François povestește despre un dulap din nuc românesc complet deteriorat, pe care l-au restaurat de așa natură încât „defectele au devenit frumusețea lui”.
Tehnica epocii moderne
Resina epoxidică are un rol important în acest proces. Ea completează spațiile degradate și, spun meșterii, devine chiar mai rezistentă decât lemnul. Rezultatul este un mobilier care păstrează forma naturală, dar câștigă durabilitate. De altfel, rășina este recunoscută ca fiind un material ideal pentru restaurare creativă.
O comunitate, nu un atelier
În atelierul căruia i-a dat viață, Andreas Samuelson spune că lucrează cu persoane vulnerabile pentru că „acolo se ascunde cel mai mare potențial”, iar scopul este să ofere șanse, nu ajutoare. Atelierul a devenit astfel un exemplu de incluziune și solidaritate.
O nouă definiție a succesului
Atât Andreas, cât și François cred că succesul unei afaceri nu se măsoară doar în cifre. Ei privesc atelierul ca pe o misiune socială: să creeze mobilă unică și, în același timp, să dea oamenilor sentimentul că aparțin unui loc. Specialiștii spun că astfel de inițiative pot rescrie viitorul comunităților vulnerabile.
