O țară întreagă poate fi citită și altfel decât din manuale sau discursuri. Uneori e suficient să deschizi o ușă. De Ziua Națională, România se vede de obicei în imagini mari: parade, uniforme, drapele, declarații oficiale. Dar există o altă Românie, mai puțin festivă și mult mai sinceră, care nu defilează nicăieri: România de interior. Cea din „camera bună” sau „odaia din față” sau „casa dinainte” cum se spunea pe la țară, în funcție de regiune, trecând din saloanele interbelice, în sufrageriile comuniste, apoi în livingurile anilor ’90, sau din casele restaurate recent și din apartamentele diasporei întoarse acasă
Antropologii, de la Ernest Bernea și Ion Ghinoiu la Vintilă Mihăilescu, au arătat mereu că spațiul domestic este una dintre cele mai fidele oglinzi ale identității colective. Arhitecții, precum Ana-Maria Zahariade, Mariana Celac, Șerban Sturdza au documentat felul în care românii transformă interiorul în teren de negociere între modern, tradițional, auster, improvizat și afectiv.
Așa s-a născut ideea acestui material: un tur critic, cald și autoironic prin casele românilor din ultimii 120 de ani. Nu o istorie a arhitecturii, ci o istorie a felului în care ne-am aranjat viața.
De la vetre și scoarțe țesute la război, la PVC și gondole, de la grinzi restaurate la iluminat tehnic, de la camera bună la smart home, felul în care ne-am configurat interioarele spune povestea unei națiuni care s-a schimbat continuu, dar nu și-a abandonat niciodată reperele afective.
Dacă vrei să înțelegi România cu adevărat, intră în casele ei. Acolo se vede tot!
VALEA IZEI, 1956: CAMERA BUNĂ
Tinda e rece, varul încă mai miroase a proaspăt, iar podeaua de scândură scârțâie ușor. Mărioara își netezește șorțul înainte să deschidă ușa grea spre „camera bună”. Niciun pas nu se face aici fără motiv.
În odaia din față, lumina intră printr-un geam mic, tăind în oblic scoarța groasă de pe perete. Lada de zestre stă într-un colț, lustruită atent. Pe patul înalt, țolurile sunt așezate în straturi precise, de parcă toată viața ar fi o repetiție generală pentru momentul în care intră „cine trebuie”.
„Aici se vede ce fel de oameni suntem”, spune Mărioara, cu un ton neutru, mai degrabă tehnic decât sentimental.
Ceea ce vedem sub ochi e exact ceea ce descriau, câteva decenii mai târziu, etnografii Ernest Bernea și Ion Ghinoiu: interiorul tradițional nu e decor, este sistem social. Camera bună e locul de prezentare a familiei, lada de zestre e „CV-ul” fetei, icoana orientată la răsărit e centrul moral, scoarța este și izolație, și semn de statut, iar dacă te uiți mai atent în sufletul „stăpânei casei”, țesăturile astea colorate reprezintă nu numai hărnicia ei dar și „gusturile” în ale frumosului și creativitatea.
În registrul lor științific, cercetătorii vorbesc despre „spațiu liminal, între viața de zi cu zi și cea ceremonială”. În registrul Mărioarei, e simplu:
„Aici nu dormim. Aici arătăm cine suntem.”
Într-un colț, aproape ascunsă, stă o lampă cu petrol, lângă icoană. Asta n-o să o găsești în tabele, dar spune foarte mult: credință și funcționalitate, puse una lângă alta fără să pară că se contrazic.
E România veche, concentrată într-o singură cameră.
BUCUREȘTI, 1937 – SALONUL PROFESOAREI
Câteva decenii mai târziu, aceleași familii sau copiii lor ajung în oraș. Pe strada Dionisie Lupu, într-un apartament interbelic, profesoara P. deschide ușa salonului cu aceeași atenție cu care Mărioara deschidea odinioară camera bună, doar că decorul s-a schimbat.
Mobilierul e clar modern: fotolii cu linii Art Deco, o bibliotecă din nuc cu rafturi perfect ordonate, o măsuță rotundă cu blat de marmură. Pe dulap, o lampă electrică adusă din Viena. Radioul, un Philips, își ocupă locul de vedetă într-un colț.
Aranjamentul îngrijit pe care profesoara l-a imaginat pentru această încăpere se susține pe sufletul și rădăcinile familiei: covorul este oltenesc, greu, cu motive țărănești, iar pe un perete lateral, o icoană stă lângă o fotografie cu părinții din Muscel.
„Eu sunt de aici”, spune profesoara, arătând spre masă și bibliotecă, „dar sunt și de acolo”, arătând spre covor și fotografie.
Istoricii arhitecturii, precum Ana-Maria Zahariade și Augustin Ioan, descriu perioada interbelică drept momentul în care locuința urbană românească se aliniază Europei: apartamente luminoase, confort modern, volumetrii clare. Dar, cum nota și Ernest Bernea în studiile sale despre mentalități, satul nu dispare, doar se comprimă într-un covor, într-o icoană, într-o fotografie, aduse la oraș.
De fapt, salonul profesoarei este exemplul perfect de negociere identitară: Parisul, Viena și Muscelul trăiesc în aceeași cameră. Și da, radioul stă între două mileuri. Pentru că, oricât de moderne ar fi fost ideile, reflexul textil al camerei bune nu dispare peste noapte.
DRUMUL TABEREI, 1981 – APARTAMENTUL TIP
Blocul din Drumul Taberei e proaspăt tencuit, liftul încă mai miroase a vopsea. Familia Avramescu urcă la etajul patru, în apartamentul lor nou de 48 de metri pătrați. E primul spațiu „la oraș” pe care îl au.
Sufrageria devine imediat „centrul operațional”: aici dorm copiii pe canapeaua extensibilă, aici se primesc musafirii, aici stă televizorul Rubin. Deasupra canapelei, covorul moldovenesc e prins cu cuie solide. „Tine de cald”, explică tatăl, ca și cum ar recita un paragraf dintr-un manual de fizică aplicată.
În vitrină: pahare de cristal românesc, un pește din sticlă colorată, o farfurie de Horezu, o icoană mai mică și mai ușor de ascuns, în funcție de cine intra în casă.
„Puse frumos”, cum ar zice manualul neoficial al esteticului anilor ’80.
Arhitecta Mariana Celac a numit acest tip de interior „spațiu de negociere afectivă în condiții de standardizare”. Planșele ICST din anii ’70 arată același apartament repetat de la Arad la Iași, dar oamenii îl personalizau cu ceea ce aveau: textile grele, piese tradiționale, bricolaj domestic.
Antropologul Vintilă Mihăilescu observa că sufrageria comunistă preia mai departe rolul camerei bune: nefolosită „ca la carte” în fiecare zi, dar impecabilă când intră musafiri, plină de „ce avem mai bun”.
Pestele din sticlă lângă icoană și farfuria de Horezu într-o vitrină cu bibelouri nu sunt doar kitsch simpatic. Sunt rezumatul unei generații care încearcă să pună laolaltă modernizarea forțată, tradiția și dorința de statut, într-o cameră care trebuie să le ducă pe toate.
BACĂU, 1999 – LIVING „DE ITALIA”
E altă scară de bloc, altă epocă. În Bacău, Sorin, întors din Italia după câțiva ani de muncă, ne arată cu mândrie livingul lui.
Canapeaua crem, lucioasă, aproape prea mare pentru cameră. Veioză aurie, cu abajur textil. Pe perete, două tablouri cu gondole. Pe jos, un covor puțin prea roșu. Lambriu de PVC pe jumătate din perete, „să acopere urâtul”.
În colț, aproape rușinată, stă lada de zestre a mamei, acoperită cu o pătură de la IKEA.
„Nu se potrivește, dar n-o pot da”, recunoaște Sorin.
Sociologul David Kideckel, în studiile lui despre România post-socialistă, vorbește exact despre această etapă: libertatea de consum fără busolă estetică, dorința de occidentalizare rapidă, amestecul de stiluri. Istoricul Adrian Majuru observă cum orașul românesc al anilor ’90 devine plin de „insule de aspirație”: interioare care arată mai mult unde vrei să ajungi decât cine ești.
Dacă în apartamentul comunist tradiția era pusă “la vedere” pentru a compensa uniformizarea, în livingul lui Sorin tradiția este împinsă în balcon, dar încă nu iese din casă. E acolo, într-o zonă de așteptare.
Livingul lui, cu gondole, canapea crem, lambriuri lucioase și lada ascunsă, este imaginea unei Românii care a ieșit brusc în lume și s-a întors cu tot ce-a găsit în drum.
CISNĂDIOARA, 2023 – CASA RESTAURATĂ
La Cisnădioara, lângă Sibiu, o casă veche de familie revine la viață cu ajutorul Irinei, arhitectă trecută prin școală și prin șantiere serioase. Nu vrea să facă „pensiune rustică instagramabilă”, ci casă locuibilă azi.
Grinzile originale sunt păstrate, curățate de straturile îngălbenite de fum. Pereții din lut sunt reparați și finisați cu var. Soba rămâne, dar instalația e verificată, reconfigurată. În living, în loc de un „perete de șemineu”, e soba veche, tratată ca un element central, dar nu teatral.
Ferestrele sunt mai mari, lumina intră generos. Pe un perete apare o singură scoarță veche, pusă într-o ramă neagră simplă. Nu sunt cincisprezece, nu acoperă totul. E accent, nu tapet.
Irina vorbește despre „logică vernaculară interpretată contemporan”, concept pe care arhitecți precum Șerban Sturdza și școala de la UAUIM îl tot explică prin conferințe și proiecte: materiale naturale, volumetrii cumpătate, adaptare climatică, dar și tot ce înseamnă confort 2023 : instalații corecte, tâmplării eficiente, iluminat calculat.
„Eu n-am vrut să fac o casă-muzeu”, spune Irina. „Am vrut o casă care își amintește cine a fost, dar trăiește în prezent.”
Dacă în casa Mărioarei tradiția definea totul, aici tradiția devine “un strat” printre altele, asumat și integrat, nu agățat ca suvenir.
Și imaginea asta se repetă în tot mai multe proiecte actuale, de la case private până la pensiuni și hoteluri boutique.
BUCUREȘTI, 2025 – APARTAMENTUL DIASPOREI ÎNTOARSE
Într-un bloc nou din zona Aviației, alt tip de interior românesc prinde contur. Familia R. s-a întors din Marea Britanie după 12 ani. Când intri în livingul lor, primul reflex este să cauți de unde „vine aerul”: e ordonat, calm, luminat corect.
Mobilier modular, fără exces de ornamente. Culori neutre, textile puține, dar de calitate. Iluminat pe straturi: lumină generală, spoturi direcționate, lampă de citit lângă canapea.
Și, chiar în centru, masa veche din casa bunicului de la Gorj, recondiționată. Are urme discrete ale vârstei, dar blatul e perfect finisat.
„Acolo am învățat ordinea și eficiența”, spune ea despre UK. „Aici am învățat să nu uităm de unde venim.”
Sociologul Dorel Sandu, în analizele despre diaspora, arată clar cum românii plecați revin cu un alt raport față de locuire: planifică mai mult, calculează lumina, investesc în ferestre bune, în bucătării decente, în băi ventilate corect. Arhitecții de la OAR și studiile universitare din ultimii ani confirmă același lucru: cerințele clienților cu experiență în afară sunt diferite. Vor funcționalitate, calitate, coerență.
În apartamentul familiei R., icoana stă deasupra mesei vechi, iar în același cadru vezi un router, un difuzor smart și un termostat digital. Nu pare deloc o contradicție. E România 2025, în versiune condensată: tradiție, tehnologie, ordine, o doză de sentimentalism, dar controlată.
1 DECEMBRIE 2025 – O CASĂ DIN ROMÂNIA DE AZI
Undeva la marginea unui oraș mare, poate Cluj, poate Brașov, o familie stă la masă într-o casă terminată de puțin timp.
În living, lumina intră prin ferestre înalte. Podeaua este din lemn masiv, nu din imitație. Într-un colț, un șemineu modern, bine calculat, în altul, o piesă veche, o ladă de zestre transformată discret în bufet. Pe perete, o singură lucrare textilă inspirată din motive tradiționale, reinterpretate grafic.
Nimic nu arată ostentativ „tradițional”, dar dacă ai văzut camera Mărioarei, salonul profesoarei, sufrageria Avramescu sau livingul lui Sorin, recunoști imediat straturile. Ai senzația că toate acele camere trăiesc, într-o formă rafinată, în această casă.
Arhitecții vorbesc despre „identitate coerentă, contemporană, cu rădăcini locale”. Antropologii ar spune că interiorul românesc de azi nu mai este nici refugiu, nici vitrină, ci spațiu de negociere permanentă între memorie și prezent.
Dacă însă o întrebi pe gazdă, îți va răspunde simplu: „Așa ne place să trăim. E casa noastră.”
Și poate că asta e, în fond, cea mai bună definiție a României de 1 Decembrie 2025, văzută din interior: o țară care a trecut prin camera bună, prin blocul comunist, prin canapeaua italiană, prin casa de lut recondiționată și prin apartamentul diasporei și a ajuns în punctul în care poate spune, fără defensivă și fără emfază: „Asta suntem. Și ne asumăm!”
Dacă privești toate camerele prin care am trecut: camera bună, salonul interbelic, sufrageria comunistă, livingul anilor ’90, casa restaurată contemporană și apartamentul diasporei, ele par la început foarte diferite. Dar puse una lângă alta, formează o hartă incredibil de coerentă a unei identități care a învățat să supraviețuiască prin adaptare.
În camera bună, ordinea era morală.
În salonul interbelic, stilul era aspirație.
În sufrageria comunistă, improvizația era supraviețuire.
În anii ’90, excesul era libertate.
În casa restaurată de azi, tradiția e reintegrată, nu reconstituită.
În apartamentul diasporei, funcționalitatea e regulă, iar emoția revine în doze atente.
Fiecare etapă spune ceva despre felul în care am traversat istoriile mari: moștenirea rurală, transferată în urban, modernizarea accelerată, uniformizarea ideologică, confuzia post-socialistă, maturizarea recentă. Interiorul românesc nu mai este o caricatură, nici un fragment, nici o contradicție. A devenit un ecosistem în care localul, modernul și emoționalul coabitează fără conflict.
De 1 Decembrie, poate că cel mai potrivit omagiu pe care îl putem aduce României este să recunoaștem asta: suntem o țară care a învățat să construiască sens în spații mici, improvizate, suprapuse, reorganizate, reconstruite.
Și, în felul acesta, discret și profund, am devenit o cultură a rezilienței estetice.
În casele noastre se vede cine am fost. Dar, tot mai clar, în ultimele două decenii, se vede și cine vrem să devenim.
