Când o comunitate rurală se golește, primul lucru care îl observi este liniștea. Al doilea: casele închise, grădinile lăsate, școlile comasate. În Japonia, statul a ajuns să trateze depopularea nu doar ca problemă socială, ci și ca problemă de peisaj, infrastructură și biodiversitate prin conceptul satoyama și prin programe de relocare finanțate direct. În România, rețeta este diferită: dezvoltare rurală prin investiții (PNDR, LEADER, Planul Strategic PAC), fără un mecanism național echivalent de „bani pentru mutare”. Iar diferența de mecanism schimbă ritmul cu care satele pot redeveni locuibile și funcționale.
Satoyama: de ce Japonia leagă satul de natură, economie și infrastructură
În Japonia, satoyama nu este un termen poetic. Este un concept de politică publică: peisaje rurale „mozaicate” (agricultură, păduri secundare, pajiști, iazuri, canale) care au fost menținute prin activitate umană constantă și, tocmai de aceea, susțin biodiversitate și servicii ecosistemice. Un document al Ministerului Mediului arată că statul japonez a selectat 500 de „Zone Satoyama prioritare” pentru conservarea biodiversității și, simultan, pentru branding local (produse agricole, turism).
În același document apare și un indicator relevant pentru un editor de construcții și locuire: pajiștile semi-naturale au ajuns la sub 5% din suprafața națională—o contracție care pune presiune pe speciile dependente de habitate deschise.
Cu alte cuvinte, „satul” este tratat și ca infrastructură verde: dacă nu îl întreții, se schimbă structura habitatelor, iar unele specii dispar.
Când oamenii pleacă: ce arată monitorizarea oficială din Japonia
În Japonia există un program național de monitorizare a biodiversității în astfel de peisaje: Monitoring Site 1000 – Satoyama (Biodiversity Center of Japan, subordonat Ministerul Mediului). Raportul de sinteză 2005–2022 notează că, deși siturile monitorizate sunt adesea mai bine gestionate decât media națională, pierderile de biodiversitate continuă și sunt mai evidente la speciile asociate locurilor deschise (terenuri agricole, pajiști, zone umede).
Raportul oferă și cifre ușor de înțeles: la nivelul înregistrărilor din situri, 33% dintre speciile de fluturi și 15% dintre speciile de păsări au înregistrat scăderi rapide ale abundenței (număr de indivizi înregistrat).
Este genul de date care explică de ce Japonia vorbește despre depopulare și în termeni de „management al peisajului”, nu doar în termeni de economie.
Politica revitalizării regionale: Japonia plătește relocarea către regiuni
În 2019, Japonia a introdus la nivel național schema de sprijin pentru relocare în cadrul politicii de revitalizare regională (Chiho Sosei): persoane care locuiesc sau fac naveta din cele 23 de sectoare ale capitalei Tokyo și vor să se mute în afara zonei metropolitană sau chiar în unele „zone dezavantajate” din această zonă pot primi sprijin financiar. Acest ajutor este implementat de prefecturi și municipalități, cu reguli locale, dar cu plafon național.
Cifrele-cheie din pagina oficială a programului:
- până la 1.000.000 JPY pentru familii;
- până la 600.000 JPY pentru persoane singure;
- iar pentru familii cu copii (sub 18 ani), sistemul aplică majorări pentru fiecare copil, în funcție de condițiile locale.
Există și varianta „pachet” cu antreprenoriat: migrare + start-up (mutare și inițiere de afacere socială) poate urca sprijinul cumulat până la 3 milioane JPY în anumite configurații (migrare + grant de start-up).
Traducerea practică este simplă: Japonia a creat o politică care nu se oprește la „investim în drumuri”. Încearcă să schimbe efectiv harta rezidențială.
România: rural mare ca pondere, vulnerabil social
România pornește dintr-o realitate demografică diferită: pondere rurală ridicată. Datele World Bank arată că în 2024, un procent de 45,12% din populația României trăia în mediul rural.
Dar ponderea nu înseamnă neapărat stabilitate. Eurostat atrage atenția asupra vulnerabilității sociale: în România, riscul de sărăcie sau excluziune socială (AROPE) a fost în cazul populației rurale de 45,1%, cu 26,6 puncte procentuale peste nivelul din orașe (18,5%).
Aceste două cifre sunt esențiale pentru interpretare: România are încă „mult rural”, dar ruralul este, statistic, mult mai expus la sărăcie. Asta explică de ce „repopularea” nu ține doar de case frumoase și teren ieftin, ci de servicii și locuri de muncă.
România nu plătește mutarea. România plătește investițiile
Țara noastră nu are o schemă națională comparabilă cu Japonia (grant direct pentru mutare din urban în rural). În schimb, are un sistem de finanțare puternic, în principal prin Politica Agricolă Comună și fonduri de dezvoltare rurală.
PNDR / RDP: bani pentru infrastructură, ferme, afaceri, locuri de muncă
Din datele Comisiei Europene pentru Programul de Dezvoltare Rurală al României (2014–2022) reiese că programul a gestionat aproape 12,7 miliarde euro fonduri publice pentru acea perioadă.
În aceeași sinteză sunt arătate ținte/rezultate relevante:
- modernizarea a aproape 5.722 ferme și cooperative;
- sprijin pentru peste 36.700 de ferme mici;
- instalarea a aproximativ 14.325 tineri fermieri;
- aproape 22.000 de locuri de muncă create în rural;
- sprijin pentru 4.000 de afaceri non-agricole;
- investiții în infrastructură rurală care ar trebui să beneficieze aproape 43% din populația rurală.
Acest pachet demonstrează filozofia României: nu „îți dau bani să te muți”, ci „îți fac satul mai funcțional” (sau îți finanțez activitatea economică în rural).
Planul Strategic PAC 2023–2027: ținte noi, tot pe investiții
La aprobarea planului României, Comisia Europeană a comunicat două cifre care merită subliniate: planul ar urma să sprijine 9.413 locuri de muncă și 650 investiții de infrastructură în zone rurale.
România vs Japonia: aceeași problemă, alte instrumente
Japonia: încearcă să reducă depopularea printr-un instrument direct: grant de relocare (până la 1.000.000 JPY/familie, 600.000 JPY/singur) și, în anumite cazuri, pachete care combină mutarea cu antreprenoriatul.
România: investește masiv în infrastructură rurală, ferme, afaceri și locuri de muncă prin programe europene și naționale, dar nu are o schemă națională „de mutare” care să accelereze repopularea comunităților depopulate.
Diferența contează pentru fondul construit:
- în Japonia, politica încearcă să aducă rezidenți noi care să reocupe și să întrețină locuințele părăsite și infrastructura;
- în România, politica crește capacitatea economică și infrastructura, dar repopularea rămâne în mare măsură rezultatul indirect al oportunităților locale.
Ce ar putea funcționa în România, realist, fără să „copiem” Japonia
Din perspectiva Casa Magazin (locuire, construcții, sustenabilitate), lecția japoneză poate fi transformată în trei direcții pragmatice:
- Programe pilot regionale de repopulare, legate de infrastructură și joburi: nu neapărat „1.000.000 yen”, dar un pachet predictibil pentru familii active (locuire + servicii + integrare economică), în zone unde investițiile există deja. (Modelul „mutare + job/antreprenoriat” e clar formalizat în Japonia.)
- Legarea mai explicită a dezvoltării rurale de întreținerea biodiversității: Japonia a construit contextul și instrumentele pentru programul satoyama; România are resurse comparabile (pajiști, zone umede, margini de pădure, infrastructuri tradiționale) dar le gestionează mai fragmentat.
- Fondul construit ca activ economic, nu ca „problemă socială”: în Japonia, satoyama înseamnă și turism, și produse locale, și branding; în România, PNDR/RDP arată că există finanțare pentru afaceri non-agricole și infrastructură, dar nevoia este de proiecte coerente, replicabile, care să lege locuirea de economia locală.
Japonia a decis că depopularea rurală trebuie atacată printr-o politică simplă: finanțarea condiționată a mutării. România combate aceeași problemă în primul rând prin investiții: infrastructură, joburi, servicii, economie locală. Diferența nu este de intenție, ci de mecanism. În România, cifrele spun că ruralul rămâne masiv ca pondere, dar vulnerabil social, ceea ce face repopularea dificilă fără servicii și oportunități.
Iar în Japonia, cifrele de monitorizare arată că atunci când comunitățile se subțiază, se schimbă și peisajul—până la nivel de biodiversitate.
